Poduri din București, un capitol pitoresc al infrastructurii din România

Până către sfârșit de secolul XVIII, pentru termenul de podari, bucureștenii  aveau trei înțelesuri, potrivit operei ”Podul, creație, trăire și cunoaștere”, volumul I, scrisă de Sabin Florea și Constantin Ionescu:

1. Acei oameni implicați în a executa continuitatea drumului peste un ostacol, de regulă, un curs de apă
2. Acei oameni implicați în a executa pavaje de lemn, din bârne de stejar, care acopereau un drum principal
3. Oamenii care au fost bolnavi de ciumă și care au scăpat de moarte și erau puși să scotocească în podurile caselor pentru a descoperi bolnavi de ciumă.

Cea mai veche informaţie privind pavajul din lemn din Bucureşti există încă din 1574. Ea provine de la călătorul francez Pierre Lescalopiere, care subliniază că uliţele din spațiul românesc erau pavate cu trunchiuri de copaci sau bârne groase din stejar, potrivit informațiilor culese de istoricul George Potra (cuprinse în cartea ”Pavajul uliţelor bucureştene”).

Potra ne înfățisează un București cu uliţele pavate cu trunchiuri de copaci care ofereau un spectacol neplăcut călătorilor străini deoarece aceste trunchiuri făceau ca roţile caleştilor şi căruţelor să huruie puternic, iar când aveau apă îmbâcsită sub ele produceau un miros îngrozitor.

Când bârnele erau noi, „podurile” erau extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense

Richard Kunisch, magistratul guvernamental și membru în Comisia Europeană a Dunării, care ajunge la Bucureşti pe 16 iulie 185, petrecând aici zece luni, într-o perioadă în care reprezentanții puterilor europene iau act de voinţa Divanelor ad-hoc şi fac recomandări hotărâtoare pentru soarta Principatelor, are un condei și mai critic cu privire la evoluția infrastructurii bucureștene.

”Firește, se mai pot desluși urme de străzi, dar ele sunt pe jumătate părăgenite. Peste tot moloz, grămezi de dărămături, surpături de ziduri și pivnițe(…) e nevoie, desigur, de o bună cunoaștere a lucrurilor ca să ieși din această piață fără să cazi în vreun șanț, fără să te împiedici de numeroasele grămezi de pietre și dărâmături. Pavajul e prost, în câte un orășel german găsești , desigur, unul mai bun, dar trăsuri mai elegante sau trase de cai mai nobili decât cele care huruie pe aceste pavaje nu se văd, nici la Viena nici la Paris”

Istoricul Constantin C. Giurescu, poveștește despre bârnele groase de stejar, numite „podini”

E ușor să ne imaginăm realitățile acelor vremuri când la trecerea vehiculelor, din cauza apei murdare ce ţâşnea de sub pavaj, pereţii caselor dinspre uliţe erau stropiţi până deasupra pereţilor, cu toate că acestea aveau parterele construite la circa doi metri înălţime faţă de nivelul străzilor.

Istoricul Constantin C.Giurescu, poveștește în ”Istoria Bucureştilor”, despre bârnele groase de stejar, numite „podini”, lungi cât lungimea drumului (ajungeau şi la 8 metri), groase de 25-30 centimetri, erau aşezate transversal pe două tălpi groase, tot de stejar, numite „urşi”, câte una de fiecare parte a drumului.

Între cele două tălpi se săpa un şanţ adânc, numit „savac”, pe care se scurgea apa de ploaie. Atunci când bârnele erau noi, „podurile” erau extrem de utile, mai ales în perioadele cu ploi intense.

Nu acelaşi lucru se întâmpla atunci când podurile începeau să se strice, aveau găuri sau se înfunda savacul cu gunoaie. De multe ori oameni şi animale îşi rupeau picioarele în gropile podului, iar miresmele care urcau din şanţurile pline cu gunoaie stricau aerul.

Apelul la acest material de construcţie destul de perisabil s-a făcut pentru că era cel mai la îndemână. Capitala era încă înconjurată de Codrii Vlăsiei, iar valoarea lemnului aproape nu conta.

Deveneau totuşi costisitoare desele reparaţii ce trebuiau făcute o dată la cinci-şase ani de către administraţia oraşului.

În afară de podurile mari existau şi o serie de întreagă de „poduri” mai mici, lucrate tot în lemn

Podurile cele mai importante din Bucureşti au fost: Podul domnesc al Uliţei Mari (ce pleca din faţa Curţii domneşti şi ajungea până la Târgovişte), Podul cel Mare sau podul lui Şerban Vodă (azi Calea Şerban Vodă), Podul Calicilor (Calea Rahovei de azi), Podul Mogoşoaiei (Calea Victoriei de azi 5), Podul de Pământ (Calea Plevnei de azi).

Primele străzi erau „poduri mari, domneşti”, în timp ce ultimul nu avea decât, aşa cum îi spune numele, pământ bătut, amestecat cu pietriş şi moloz.

În afară de podurile mari existau şi o serie de întreagă de „poduri” mai mici, lucrate tot în lemn, dar de dimensiuni semnificativ mai reduse.

Această realitate bucureşteană s-a schimbat încet pe parcursul secolului al XIX-lea, când străzile au început să fie canalizate şi pavate cu piatră de râu sau piatră cubică. Dar „podirea cu lemn” a rămas tipică Evului Mediu bucureştean, originală şi destul de şocantă pentru străinii care vizitau Capitala.

Podul de lemn păstează spiritul ingenios al construcțiilor țărănești

La nivel național, podurile de lemn conservă spiritul ingenios al construcțiilor țărănești. Folosirea actuală a podurilor de lemn din rațiuni culturale, ecologice și turistice e o discuție care merită deschisă.

Dincolo de aceste aspecte, podul de lemen reprezintă o îngemănare organică dintre natură și om, o adăpostire a sa în miezul codrilor ce-i înfrumusețează viața și imortalizează pitorescul.

”Podul poartă în sufletul lui o simbolistică care te duce pe aripile lui la ideea că el, prin funcția pe are și-o oferă în fiecare secundă fără nicin un fel de discriminare, el leagă nu numai cele două maluri, face legătura trecutului cu prezentul, leagă culturi și tradiții, leagă oameni”, e o concluzie firească descrisă în cartea ”Podul, creație, trăire și cunoaștere”.

Într-un articol viitor, vom aborda betonul armat care începe să-și facă simtiță prezența în construcția podurilor din România după anii 1905-1906, amplasând preocupările inginerilor români în prim planul cercetăriilor stiințifice la nivel mondial.