Solidaritate cu greșelile trecutului? România între recunoaștere și repetarea eșecului.
Solidaritate cu greșelile trecutului? România între recunoaștere și repetarea eșecului.
Chiar dacă acest curent de recunoaștere a greșelilor din trecut este timid, cauzat de orgolii supradimensionate și lipsa asumării vinovăției, el totuși există. Cu o “super-gaură neagră” în bugetul național, soluțiile salvatoare propuse astăzi includ compromisuri promovate chiar de către cei care au contribuit la apariția acestor probleme. În loc să schimbăm decidenții, îi absolvăm de răspundere prin metode cel puțin discutabile. Una dintre acestea este introducerea unei posibile taxe de solidaritate.
Dar cu cine să fim solidari? Cu greșelile șefilor de instituții? Cu decidenții care au dus România în impas? Aceștia ne plătesc oare facturile, din “solidaritate”? Putem fi solidari doar cu cei care nu au greșit până acum. Orice altceva e o eroare greu de acceptat.
Inclusiv Dominic Fritz, primarul Timișoarei, se opune acestei forme false de solidaritate. El critică propunerea PSD privind taxa de solidaritate, afirmând:
“Solidaritate cu cine? Cu un stat supraponderal care a devenit clientelar? O solidaritate de care românii nu au nevoie.”
El a amintit și angajamentul președintelui ales Nicușor Dan de a reconstrui statul român, avertizând că:
“Orice semnal de a merge înainte așa cum s-a mers și până acum va fi fatal pentru încrederea cetățenilor în acest stat.”
Un semnal timid de recunoaștere vine și din partea fostului ministru al Finanțelor Alexandru Nazare. Acesta a admis:
- “Autostrăzile se reflectă ca și cheltuială atât în datoria publică, cât și în deficit.”
- “Proiectele de autostrăzi au fost finanțate prin împrumuturile din PNRR și nu prin granturi.”
- “În loc să folosim împrumuturile pentru sprijinirea mediului privat, am finanțat infrastructura rutieră.”
USR, partidul care a coordonat elaborarea PNRR, transmite acum mesaje contradictorii. Critică numărul mare de șantiere și sugerează că, pentru a proteja bugetul, poate ar fi cazul să punem pauză lucrărilor. Practic, România ar fi “greșit” începând să construiască. Această viziune ridică semne de întrebare majore.
Ne întrebăm astfel:
- De ce Germania, Finlanda, Danemarca, Austria și Luxemburg au accesat fonduri PNRR în proporție mică (sub 1% din PIB)?
- De ce Suedia, Olanda și Irlanda nu au accesat niciun ban?
- De ce suntem, istoric, în contratimp cu cele mai importante țări europene?
Problemele structurale sunt grave:
- Subdimensionarea costurilor din Planul Investițional poate dubla bugetul estimat, de la 72,77 miliarde euro la 145 miliarde euro.
- Bugetul de stat ar putea fi împovărat cu 120 miliarde euro suplimentar.
Statistic, în infrastructura rutieră, valoarea medie anuală a lucrărilor executate prin POIM nu a depășit 1 miliard euro. În următorii 10 ani, realist vorbind, nu se pot executa mai mult de 10 miliarde euro, dacă se menține acest ritm. În plus, lucrările se realizează în baza unor normative vechi de 20-50 ani, ceea ce pune sub semnul întrebării calitatea declarată.
Un alt aspect ignorat este falsa modernitate tehnologică. Managerii rostesc des termeni precum “tehnologii de ultimă oră” sau “lucrări recepționate”. Dar aceste lucrări sunt verificate în baza unor reglementări vechi, inadecvat adaptate echipamentelor actuale. În acest context, apelul la tehnologie pare mai degrabă o iluzie decât o soluție.
Omiterea etapelor din programul de calitate al execuției lucrărilor nu este acceptabilă. Recunoașterea eșecurilor este primul pas. Dar fără demiterea celor care și-au asumat soluții eșuate, orice idee de solidaritate devine nelegitimă.
Singura alternativă reală este o reconstrucție profundă a instituțiilor și o asumare autentică a responsabilității. Altfel, gaura bugetară va continua să crească, direct proporțional cu nivelul de orbire al decidenților și managerilor care refuză adevărul în favoarea salvării propriei imagini.
