Cum a ajuns România să-și importe viitorul. Istoria păguboasă din domeniul construcțiilor

Domeniul construcțiilor a fost puternic afectat de creșterea prețurilor la materialele de construcții. Vulnerabilitatea sa vine din mai multe direcții și o viziune de ansamblu este necesară pentru a amortiza șocul prezentului și pentru a preveni pe viitor efectele unor crize la nivel regional și internațional ce vor avea reverberații longevive în România.

Stadiul din prezent al industriei materialelor de construcții din România, modelat de aceste ecouri, este resimțit în întregime de întreaga societate românească, respectiv mediul antreprenorial, stat și cetățeni.    

Cetățenii vor deconta lipsa de soluții de azi

Pe de o parte, disoluția vechilor fabrici care erau producătoare de astfel de materiale (S.C. Faur, uzinele Reșita apoi Sidex Galați etc.) și care compuneau harta geo-economică a României, a condus în timp la o dependență de materialele importate, deseori, la prețuri extrem de ridicate.

Pe de alte parte, diferite crize ale materialelor (cum a fost criza oțelului din secolul XIX), care în trecut au determinat statele să înceapă producția autohtonă de materiale pentru a se proteja, astăzi au creat noi crize naționale, vulnerabilizând și mai mult piața materialelor de construcții.

Domeniul construcțiilor este puternic vulnerabilizat. Care sunt soluțiile

Punctul nevralgic al acestei piețe se va deconta de către cetățeni. Prin urmare, vulnerabilizarea pieței materialelor de construcții scade calitatea vieții omului de rând, adăugând noi costuri traiului de zi cu zi. 

Într-un articol trecut treceam în revistă o serie de soluții pe care guvernanții ar fi fost bine să le ia în considerare pentru stabilitatea domeniului construcțiilor (detalii aici).

Contextul actual ne determină să venim astăzi cu o nouă soluție la îndemâna decidenților politici pentru a preveni adâncirea crizei din sectorul construcțiilor.

Un instrument la îndemâna Guvernului. Atât statul cât și antreprenorii câstigă

Implementarea unui instrument prin care statul va veni în ajutorul antreprenorilor e doar o parte din problemă. Pe termen lung, dar inițiat cât mai curând, Guvernul trebuie să creeze un instrument prin care să dezvolte industria autohtonă a materialelor de construcții, acordând facilități fiscale cu condiția direcționării unei părți din producția acestor entități pe piața internă.

Astfel, se poate obține o predictibilitate a prețurilor și o mai bună stabilitate pe piața națională. Prin acest mecanism crește rezistența în fața crizelor internaționale.   

În concluzie, soluția dezvoltării sectorului industrial al materialelor de construcții constă în aceste facilități fiscale care sunt la îndemâna decidenților. Pe termen lung, atât statul cât și antreprenorii câștigă, iar cetățenii nu vor resimți și nu vor deconta creșterile la nivelul întregii economii (creșterea prețului la locuințe, infrastructură, construcții civile etc.)

Un scurt istoric al industriei materialelor de construcții în România va contribui la nevoia stringentă de reflecția a guvernaților.   

În secolul XIX, în timpul formării statului român, în Principatele Române, precum și în regiunile românești, respectiv Transilvania și Banat, producția industrială de materiale de construcții se afla abia la început. Vorbim, în primul rând, de producția de cărămizi, țigle și ciment.

În această perioadă, la Iași, se dezvoltă mai multe fabrici de cărămizi, teracotă, tuburi și dale. Producția de cărămidă era necesară pentru construcțiile timpului care se aflau într-un stadiu accentuat de degradare pe fondul incendiilor de atunci. Cărămida fiind mai rezistentă la foc a fost aleasă ca material de construcție.

În mod similar, în Banat, începe la Jimbolia în 1864  producția la fabrica de cărămizi și țigle Bohn, iar în 1888 la Lugoj intră în lucru fabrica Mushong.

În 1904 existau în Regat – 13 fabrici, iar în Transilvania și Banat – 18

Prin aceste date se observă progresul acestui sector care va cunoaște o dezvoltare și mai puternică în perioada interbelică. Producția industrială de ciment a debutat ceva mai târziu (după 1878): primele fabrici menționate sunt cele de la Brașov și Gurahonț (în Transilvania), Brăila – ciment Portland (1888), Azuga și Cernavodă (1899).

Ar fi bine de amintit că primele fabrici de sticlă apar în 1848 la Pădurea Neagră, Bihor și la Grozești, Bacău. Astfel, bare din fier forjat (fontă și apoi fier pudlat) se produceau la Reșița și Bocșa încă din a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

În 1851, fabrica din Reșița începe să livreze șinele pentru construcția căii ferate Oravița-Baziaș și România modernă din punct de vedere al construcțiilor intră într-o perioadă de progres și cunoaștere. Realizările lui Anghel Saligy, Elie Radu sau Gogu Constantinescu, sunt o mărturie vie a acestei realități.

O echilibrare a ce trebuia păstrat, ocrotit și modernizat nu a existat

Perioada comunistă a continuat dezvoltarea internă a acestui sector ceea ce, în mod firesc, era de așteptat. Perioada postdecembristă nu a știut să păstreze și să conserve această moștenire, alegând de multe ori calea privatizării cu orice preț.

Sloganul în epoca, în special în timpul guvernării CDR, când s-a produs Marea Privatizare, era să se vândă totul chiar și pe un leu. O echilibrare a ce trebuia păstrat, ocrotit și modernizat nu a existat. Prin urmare, originile actualei crize a sectorului de construcții vin din acest context.

În încheiere, ar fi bine de amintit că în perioadele istorice menționate statul a jucat un rol important de echilibrare a sectorului de construcții. Astăzi, același stat este pus în fața unei probleme complexe ce nu ne va părăsi prea curând. Din păcate, costul acestei realități va fi decontat de toți românii.